Trebuie sa specific ca aceste randuri sunt scrise duminica, 14 aprilie 2013 ora 22:00

Stau in camera, in asternuturile proaspat spalate si batute de vant la masuta mea alba, suita pe roti, intinsa de-a lungul patului cu telefonul nelipsit in dreapta si un pahar de … in stanga.

Zilele trecute vorbeam cu consortul despre fericire. Chiar citisem gandurile unui blogger in legatura cu fericirea si lumea era exaltata in a-si impartasi fericirile. Pe acest fundal mega-pozitiv, vine subsemnata cu ideea ca eu nu cred in fericirea nimanui: eu nu pot spune ca am fost fericita vreodata. Mereu am considerat ca fericirea este un fenomen de neatins; este „ceva-ul” acela la care fiecare tinde, insa nu il poate atinge.

Mereu spunem ca, dupa caz, suntem fericiti ca atunci cand da prima boare de soare si caldura suntem fericiti; ca atunci cand cad primii fulgi de nea si se apropie Craciunul suntem fericiti; ca atunci cand esti promovat pe postul mult dorit esti fericit si exemplele pot continua. Insa revin eu cu intrebarea: chiar esti fericit?

Fericirea o vad ca pe supremul sentimentului de implinire. Si de aici vine si teoria ca nu ai cum sa il atingi. Deoarece, teoretic, noi evoluam si luptam pentru a ajunge la scopul final: soare, Craciun, job… insa in momentul in care ajungem „acolo”, mereu vrem sa mergem mai departe, nu ne oprim acolo si stam si contemplam „fericirea”, ne dorim sa vina iarna, ca ne-am saturat de soare si canicula, ne dorim sa vina Pastele ca na, Mosu’ a venit si ne-am cam saturat de iarna si ne este dor de primavara, ne dorim job-ul sefului ca na, merit mai mult!

Si iata cum alergam intr-una dupa fericire, fericire pe care de fapt nici macar nu o atingem, cel mult ne bucuram de o betie de satisfactie pe cat de euforica, de atat de trecatoare…

Da, stiu… sunt moartea pasiunii… si imi doresc sa ma contrazica cineva, poate dau si eu de fericire 🙂