enigma ”brunetului”

De ceva vreme mă tot gândesc cum aș putea să îmi refac intrarea în lumea ”nevăzută” a scrisului pe blog, iar astăzi mai mult ca oricând am simțit nevoia să reîncep să aranjez literele în cuvinte, cuvintele în fraze și frazele în… povești.

 

Prima poveste se destăinuie într-o zi de toamnă, cam ca aceasta, în care ploaia bate timid în pervazul alb și ușor prăfuit, într-un oraș mare… să spunem într-o capitală de țară est-europeană.

Dar totul nu se întâmplă afară, nu, suntem într-o cămăruță dintr-o casă veche aparent nou-spoită cu lavabilă albă, ușor crăpată pe marginile tavanului, undeva aproape de centrul orașului. Era unul din acele momente în care timpul se oprește, singurele metode de măsură fiind sentimentele și senzațiile. Este lesne de înțeles faptul că nu mai realizezi cât de ”devreme” sau ”târziu” este afară, care sunt pozițiile soarelui sau a lunii pe cer. Dar până la urmă cui îi pasă? Ei bine, în această lume atât de ruptă de spațiu și timp, apar două mâini însumând zece degete nici prea lungi, nici prea scurte, nici prea groase, nici prea subțiri, doar unul fiind diferit, altfel decât celelalte nouă. Într-o mulțime de ”blonde”, mijlociul mâinii stângi este brăzdat de un ”brunet”, un fir de păr negru. Asta îl face mai bun sau mai rău? Oare blondele ce spun despre curajul singurului brunet din zonă? Va supraviețui până într-un final?

Bine m-ați regăsit! 🙂