enigma ”brunetului”

11/10/2015 § Lasă un comentariu

De ceva vreme mă tot gândesc cum aș putea să îmi refac intrarea în lumea ”nevăzută” a scrisului pe blog, iar astăzi mai mult ca oricând am simțit nevoia să reîncep să aranjez literele în cuvinte, cuvintele în fraze și frazele în… povești.

 

Prima poveste se destăinuie într-o zi de toamnă, cam ca aceasta, în care ploaia bate timid în pervazul alb și ușor prăfuit, într-un oraș mare… să spunem într-o capitală de țară est-europeană.

Dar totul nu se întâmplă afară, nu, suntem într-o cămăruță dintr-o casă veche aparent nou-spoită cu lavabilă albă, ușor crăpată pe marginile tavanului, undeva aproape de centrul orașului. Era unul din acele momente în care timpul se oprește, singurele metode de măsură fiind sentimentele și senzațiile. Este lesne de înțeles faptul că nu mai realizezi cât de ”devreme” sau ”târziu” este afară, care sunt pozițiile soarelui sau a lunii pe cer. Dar până la urmă cui îi pasă? Ei bine, în această lume atât de ruptă de spațiu și timp, apar două mâini însumând zece degete nici prea lungi, nici prea scurte, nici prea groase, nici prea subțiri, doar unul fiind diferit, altfel decât celelalte nouă. Într-o mulțime de ”blonde”, mijlociul mâinii stângi este brăzdat de un ”brunet”, un fir de păr negru. Asta îl face mai bun sau mai rău? Oare blondele ce spun despre curajul singurului brunet din zonă? Va supraviețui până într-un final?

Bine m-ați regăsit! 🙂

Anunțuri

13/09/2013 § Lasă un comentariu

Poate că mă visează cineva –
De aceea gesturile
Îmi sunt atât de moi
Şi de neterminate,
Cu scopul uitat
La jumătatea mişcării,
Grotesc,
De aceea contururile mi se şterg
Secundă cu secundă
Şi faptele mi se topesc…
Şi poate cel ce mă visează
E smuls din când în când
Din somn,
Trezit,
Purtat cu sila-n viaţa lui
Adevărată,
De aceea mă-ntunec
Suspendată uneori
Ca de-un fir care se topeşte de nea,
Fără să ştiu
Dacă va mai adormi vreodată
Ca să mi se mai întâmple
Ceva. (ANA BLANDIANA)

divin…

30/08/2013 § 8 comentarii

Sunt o iubitoare a caldurii, a verii, primaverii, a soarelui si a cerului senin si cat mai albastru…

Insa astazi m-am bucurat sa vad ca ploua afara, ma bucur sa aud ploaia in acest moment la geam, ma bucur sa port geaca de ploaie si gluga sa nu imi acopere fata si sa ma trezesc cate putin cu fiecare picatura care imi atinge obrajii, ochii, fruntea, firele neastamparate de par…

Imi dau seama ca aceasta ploaie ma spala, imi umple ochii de lacrimi si ma face sa mi-o doresc in ciuda faptului ca anunta acea perioada a anului nu tocmai draga mie. Imi curata fata de somn si de oboseala, imi curata mintea de derutare si intrebari, imi curata sufletul de rautatile mele si ale altora, imi curata inima de prea mult sau poate de prea putin…

Se spune ca lacrimile sunt bune pentru sanatatea ochiului, ei bine, ajung la concluzia ca si ploaia este buna pentru sanatatea spiritului. Ajunsa la birou mi-am amintit de un playlist (Rainy mood, ceva de genul) si imi amintesc ca ultima data cand l-am ascultat eram la Cluj, intr-o camera de hotel si beneficiam de o combinatie de beneficii ale sanatatii ochilor si sufletului. In urma acelei ultime nopti in care l-am ascultat am fost cat se poate de echilibrata, vedeam atat de clar totul in jurul meu. Poate ar trebui sa-l ascult mai des sau poate ar trebui sa ploua mai des…

Cred ca zilele astea ma voi lasa plouata si curatata…

15/08/2013 § Lasă un comentariu

Vacanta se apropie de final si m-am tinut partial de cuvant…

Am mesterit la un jurnal de calatorie online, impresii, ganduri, fotografii, inca nu este disponibil, nu imi place cum arata in acest moment, insa va veni si acea vreme cand voi impartasi acele momente.

Ieri m-am intors in Bucuresti dupa aproape 3 saptamani de probegie si de uitare sau, cel putin, de incercare de uitare a ceea ce am lasat in urma. M-am urcat in masina si am traversat tari, mari, fluvii, munti pana am ajuns inapoi.

Este foarte ciudat sentimentul de revenire in Bucuresti dupa o perioada lunga de plecare. Iar acest lucru l-am observat, mai ales, in ultimul an.

Sunt din provincie, toata lumea stie si nu cred ca este greu sa iti dai seama dupa primele 30 de minute petrecute cu mine, ca nu sunt nici bucuresteanca si nici din alte parti estice sau sudice ale tarii, pornind de la vorba mea lenta pana la primul „iasa” care se va auzi grait de mine intr-o conversatie uzuala. Odata plecata de acasa acum ceva ani, am inceput sa am doua vieti cea de acasa si cea de pe unde eram. Daca au fost odata vremuri in care cele doua vieti erau apropiate, cu trecerea timpului ele s-au indepartat odata cu schimbarea mea, in cea mai mare parte.

Din noua viata spre vechea viata imi este usor sa merg, poate chiar simt nevoia acelei guri de trecut, chiar daca este confuz odata ce trebuie sa ma intorc la noua mea viata pe care o traiesc zi de zi, cu alti oameni, in general, alte credinte, alte obiective, alte locuri, alte probleme. Adesea imi vine sa plang, mai ales, cand o vad pe mama in pragul usii, imi este greu caci nicaieri nu este cu adevarat ceea ce imi doresc sa fie, sa am.

Imi amintesc ca acum 8 ani cand am plecat de acasa si am ramas prima data singura in Cluj, am plans o noapte intreaga langa consort, el urma sa ma lase acolo la facultate si la acea vreme credeam ca plang pentru ca ramaneam singura. Insa nu, nu eram singura, imi aveam bunicii aproape, locuiam cu cea mai buna prietena din liceu, eram intr-un oras drag pe care il cunoasteam, aveam oamenii fostei vieti, insa ceva imi spunea ca urmeaza ruptura. Iar aceasta ruptura s-a intamplat treptat. Prietena si-a urmat drumul, bunicii au ramas in Cluj si eu am inceput sa ramnific acel trunchi al vietii mele.

Ma intreb, oare cate vieti voi mai avea pana sa dobandesc una singura plinuta?

16/07/2013 § Lasă un comentariu

Astazi am pierdut autobuzul

Oricum am plecat destul de tarziu si ingrijorata de ziua care abia incepea, de ganduri si alte frustrari. Pun muzica in urechi, poate poate am noroc sa imi uit mintile in urmatoarea jumatate de ora.

Ma asez confortabil intr-un colt izolat de umbra, tin bine de fusta umflata de vant la fiecare secunda; niciodata nu ma imbrac potrivit vremii de afara… Pana cand un domn cu par alb, cunoscut la vedere de prin cartier, ma abordeaza. Scot castile si il ascult.

Ma intreaba cum merge telefonul lui mobil, un model de Nokia vechi. Ii arat cum se deblocheaza si omul pune telefonul la ureche. Ii explic ca nu vorbeste nimeni acolo, doar este deblocata tastatura. Imi spune ca vrea sa vorbeasca cu sotia. Aflu ca nu stie cum e trecuta in agenda, astfel ca incepem sa cautam dupa nume, prenume, pana ajungem la Mama. Da, la Mama a raspuns sotia cu care omul a inceput sa vorbeasca. Intre timp imi pleaca prin fata ochilor si autobuzul. Nu-i bai, vine altul.

Imi iau un spatiu de intimitate si a mea si a lui, si incep din nou initierea in uitarea mintilor.

In zadar, domnul isi termina discutia telefonica si se apropie de mine. Ma intreaba cat e ceasul caci a lui nu crede ca merge bine. Clar, nu mergea bine, era fixat pe 7:25. Imi scot telefonul, il asigur ca nu este cel mai fix ceas, insa e mai bun decat al lui. Isi cauta butonul de fixare, nu il nimereste. Ii tin mana intr-a mea si ii fixez ceasul dupa al meu…

Vine autobuzul; ne urcam, fiecare isi ocupa locul si purcede spre destinatie…

 

 

14/07/2013 § 5 comentarii

Si iata cum un proiect, o dorinta si un loc plin de inspiratie (sezlongul de pe balcon) a murit inca din fasa.

Daca ma intrebi De ce? cred ca as gasi multe scuze puerile, insa adevarul este ascuns undeva intr-o discutie cu un coleg de spatiu virtual, la ceas de seara primavaratica intr-un frig considerabil in Piata Operei din Timisoara 🙂 Cred ca vine un moment in care nu mai poti scrie, pur si simplu. Fie ca vorbim despre timp (pe care, hai sa fim seriosi, ti-l faci daca vrei cu adevarat), despre clisee (un milion+), teme sau intimitate.

Mi-am dat seama de mai mult timp ca acest spatiul al meu, moare incet si ca defapt nici macar nu mai este al meu sau, cel putin, nu mai deserveste scopului initial, ci este un loc in care mai scriu cand si cand si, de obicei, nu lucruri despre care as vrea sa scriu.

Cu toate acestea, imi este greu sa il inchid…

12/06/2013 § Lasă un comentariu

In seara aceasta mi-am facut culcus de creatie in balcon.

Este o perioada nebuna; uneori am impresia ca nu se mai termina si tinde sa fie o stare de fapt. Cu exceptia a 1-2 zile pe luna, restul sunt precum o zuzosenie inconjurata mereu de hartii, calculator, liste pe care le scriu si le rescriu, dorindu-mi parca sa se rezolve de la sine.

De doua zile nu ma mai pot dezlipi de laptop nici sa ma duc sa imi iau mancare la pranz, dar sa mananc; nu imi mai vine sa plec acasa si zboara tot timpul zici ca ar vrea sa prinda ceva din urma.

Astazi ajung acasa aproape de ora 8, nici nu ma schimb incep sa adun roboticeste hainele spalate si uscate, vorbesc cu fratelo despre jobul pe care si-l cauta si despre tata si ma gandesc ca as scrie; nu am mai scris de ceva timp si chiar daca nu mi-am propus asta pe lista anului in curs, clar nu trebuie sa uit de scris. Astfel, incerc sa imi caut contextul. Vad sezlongul pliant al consortului pregatit undeva intr-un colt de mai bine de 2 saptamani sa si-l puna in masina si ma intreb daca incape in balcon.

Imi este dor sa stau afara, sa zac afara… nu am mai facut asta de mai bine de o saptamana, asa ca iau sezlongul, ma chinui sa-l montez si vad ca se potriveste manusa spatiului disponibil. Si incep sa mesteresc la laptop, internet este, ganduri am… numai chef sa le astern mai trebuie…

Pana una-alta ma bucur ca mi-am gasit acest loc, ferit de ochii trecatorilor din drum, cu ochii la apus si cu vantul in jur si sper sa scriu mai mult…

Ei bine, se aud tunete si creativitatea mea merge odata cu ele…

 

Where Am I?

You are currently browsing the Personal category at Cenușăreasa.

%d blogeri au apreciat asta: