12/06/2013 § Lasă un comentariu

In seara aceasta mi-am facut culcus de creatie in balcon.

Este o perioada nebuna; uneori am impresia ca nu se mai termina si tinde sa fie o stare de fapt. Cu exceptia a 1-2 zile pe luna, restul sunt precum o zuzosenie inconjurata mereu de hartii, calculator, liste pe care le scriu si le rescriu, dorindu-mi parca sa se rezolve de la sine.

De doua zile nu ma mai pot dezlipi de laptop nici sa ma duc sa imi iau mancare la pranz, dar sa mananc; nu imi mai vine sa plec acasa si zboara tot timpul zici ca ar vrea sa prinda ceva din urma.

Astazi ajung acasa aproape de ora 8, nici nu ma schimb incep sa adun roboticeste hainele spalate si uscate, vorbesc cu fratelo despre jobul pe care si-l cauta si despre tata si ma gandesc ca as scrie; nu am mai scris de ceva timp si chiar daca nu mi-am propus asta pe lista anului in curs, clar nu trebuie sa uit de scris. Astfel, incerc sa imi caut contextul. Vad sezlongul pliant al consortului pregatit undeva intr-un colt de mai bine de 2 saptamani sa si-l puna in masina si ma intreb daca incape in balcon.

Imi este dor sa stau afara, sa zac afara… nu am mai facut asta de mai bine de o saptamana, asa ca iau sezlongul, ma chinui sa-l montez si vad ca se potriveste manusa spatiului disponibil. Si incep sa mesteresc la laptop, internet este, ganduri am… numai chef sa le astern mai trebuie…

Pana una-alta ma bucur ca mi-am gasit acest loc, ferit de ochii trecatorilor din drum, cu ochii la apus si cu vantul in jur si sper sa scriu mai mult…

Ei bine, se aud tunete si creativitatea mea merge odata cu ele…

 

07/06/2013 § Lasă un comentariu

De cateva zile am vazut, auzit vorbindu-se si chiar experimentat numai flori de tei care imbraca toata atmosfera imbacsita de oras.

Oricat de centrala sau laturalnica este strada pe care ma plimb, parfumul de tei este la locul lui, iar acest fenomen imi aminteste de una din nebuniile de indragosteala, pe care le-am facut in viata asta (si trebuie sa recunosc ca nu au fost putine… ). Aceasta intamplare este prima data cand o fac publica; daca mama imi citeste blogul, cu aceasta ocazie va afla si ea 😀

Se intampla acum 8 ani (cred…) in iulie. Dupa un bac zbuciumat in cele din urma trecut si chiar cu o nota decenta, cu o proba orala la engleza plansa in direct si cu panicarea unei clase intregi ca tocmai eu plang!, ma purced spre admiterea la facultate. Ca si gestionarea a timpului era total aiurea si dorinta mamei mele de a sta la Cluj toata vara sa imi depun dosarele, sa astept afisarile rezultatelor, confirmarea si apoi cautarea chiriei unde urma sa ma mut din toamna, nu imi suradea deloc, avand in vedere faptul ca printul meu consort (actualul sot) era in Petrosani in tot acest timp. Ca tot peisajul sa fie suficient de dramatic, in mijlocul perioadei cu pricina era si ziua lui de nastere, era primul an in care il sarbatoaream.

Zbughita de felul meu, nu dorm o noapte, doua, trei, imi calculez calendarul evenimentelor, banii din dotare si constat ca: pot pleca pe 19 iulie din Cluj cu Normandia (firma de transport f cunoscuta de catre studenti 😀 ), pe 20 este ziua lui, deci o petrecem impreuna si pe 21 ma intorc. Bani aveam numai de dus, insa stiam eu ca am carnetul de alocatii acasa si imi luam banii de acolo si gata. Toata aceasta poveste nu trebuia sa sfie stiuta de mama, care nu intelegea de ce trebuie sa vin si sa plec inapoi… Asa ca am complotat cu matusa la care stateam in Cluj si fratelo, nici macar bunicii nu aveau voie se stie, iar consortul trebuia surprins, asadar el trebuia sa se trezeasca cu mine la usa in data de 19.

Zis si facut, pregatit tot scenariul, purced. Suna consortul, eu eram in autocar, ii spuneam ca sunt in oras si de aceea se auzea muzica, agitatie etc. Fratelo si matusa le spuneau bunicilor zilnic ca ba sunt in oras, ba ma intalnesc cu nu stiu cine, ba ca dorm, iar mama cand suna, fratelo nu era disponibil sa vorbeasca cu ea la telefon (numai eu aveam telefon in acea vreme), cam din aceleasi motive pentru care nici bunicii nu m-au vazut. Totul a mers conform planului, consortul fericit ca m-a vazut, chiar avem o fotografie in living cu noi tineri si nebuni in acea zi, mama nu a banuit si nu a aflat nimic, in ciuda faptului ca ramasesem fara baterie la telefon si a trebuit sa maresc cercul oamenilor care stiau si m-am dus la viitoarea mea colega de apartament sa imi incarc telefonul (incarcatorul ramasese la Cj), bunicii nici atat…

Ok, dar ce legatura are asta cu teii?

Ei bine, in acea perioada a anului in Petrosani infloresc teii; fiind un oras de munte, in general, fenomenele naturale se intampla mai tarziu, iar strada unde  se afla casa parinteasca a consortului este ticsita de tei. In acest peisaj, in fiecare seara racoroasa ieseam la plimbare amandoi de manuta, caci in timpul zilei existau riscuri sa fiu vazuta in zona in metropola in care locuiam…

Zambesc de fiecare data cand pe langa mirosul de ceai concentrat, mireasma de zilele astea imi aminteste si de acele seri de fugara indragostita 🙂

06/06/2013 § Lasă un comentariu

Sunt egoista si lasa…

De ceva timp imi fac curaj sa scriu aceste cuvinte, sa le strig in gura mare si sa le auda, spuse din gura mea, oameni care ma cunosc mai mult sau mai putin. Nu este usor, insa nici greu sa fi sincer cu tine, sa iti dai seama ca esti ca si toti ceilalti oameni care te inconjoara.

Nu esti special, nu esti mai frumos sau nici chiar mai urat, esti un om normal cu moravuri normale

De faptul ca sunt egoista mi-am dat seama de curand, in momentele in care a trebuit sa iau decizii importante. Altruismul este o calitate cu care m-am nascut, pestii, in general, sunt catalogati drept altruisti, insa in momentele critice, crede-ma stiu sa fiu la fel de egoista ca si orice om din lumea aceasta; in momentul in care „cad”, imi salvez pielea la fel de bine ca si orice fiinta instinctiva. Iar in ultima vreme am dat dovada adesea de egoism in stare pura…

In acelasi timp, lasitatea nu am crezut ca ma poate coafa, insa si ea isi gaseste loc in viata mea. Cum ar spune consortul meu, sunt autosuficienta, noul ma sperie, iar zona mea de confort este culcusul preferat. Cutiuta mea draga, primitoare si destul de incapatoare ma face sa fiu o lasa in momentul in care se iveste ocazia de a o parasi. Imi este teama de altceva, imi este teama sa las de-o parte ceea ce am in acest moment si sa ies in lumea mare si sa explorez, imi este teama de oamenii noi, de locurile noi, de altceva, cu toate ca visez si imi doresc toate aceste…

egoista si lasa…

27/05/2013 § Lasă un comentariu

Din nou copacelul de la geamul biroului meu este verde si linia cerului pe care o vad deasupra cladirii albe de vis-a-vis este de un albastru usturator la ochi… azi-maine se va plange jumatate din lista de prieteni virtuali de canicula si isi vor dori iarna pe care nu de mult o blamau…

Totul este atat de previzibil si enervant de repetitiv…

Daca inchid ochii mi se pare ca sunt ca si o fetita cu parul desfacut, cu o rochita lunga diafana, in mijlocul unei incaperi scaldate intr-o lumina de amurg ce intra pe o ferastruica undeva din partea stanga. Iar eu, ma invart, deschizandu-mi volanasele rochitei in toata miscarea si pe masura ce ma invart cresc, ma maturizez, imbatranesc si ametesc in acelasi timp din ce in ce mai mult. Cu toate acestea, nu vreau sa ma opresc este prea incitant, si ma incearca o serie de emotii si fluturi in stomac pe care odata ce ma voi opri, nu ii voi mai simti… Cu toate acestea, constientizez ca va trebui sa ma opresc la un moment dat…

Ultimul an a fost un astfel de dans sau poate un amalgam de dansuri asemanatoare… Mai degraba, am fost un titirez uman intr-o serie de camere, una mai luminoasa sau mai intunecata ca si cealalta, una dandu-mi stari de ameteala mai tare ca si cealalta. A trebuit sa inchid camere, sa deschid altele, a trebuit sa aprind si sa sting lumini, sa rad, sa plang, sa tip, sa tac, sa ranesc, sa iubesc, sa supravietuiesc…

21/05/2013 § Lasă un comentariu

De la agonie la extaz, de la oboseala la o oarecare odihna, de la fericire la nefericire,  de la penibil la placut, de la ras la aproape plans…

Cred ca asa se poate descrie ultima mea saptamana intr-o insiruire de cuvinte care sa aibe o noima.

Am finalizat un proiect, munca mea de trei ani mi s-a derulat in cap, sange si simtiri in 14 zile de munca continua atat cu mintea, cat si cu fizicul. Duminica s-a terminat si atat ieri, cat si azi nu intelegeam ce anume, nu pot descrie ce simt in acest moment. Aseara stateam in pat dorind sa dorm, dar nu prea, si mi-au curs patru lacrimi mici prin coltul exterior al ochiului, imi doream sa fie mari si multe, mult mai multe sa ma scape de chinul zilei de astazi. Nu m-am putut aseza in aceasta lume, nu m-am putut deconecta, nu m-am putut bucura de victoria mea, caci in spatele acestor cuvinte si sentimente stau sute de ore de munca in sali de clasa, pe teren, fie soare, fie zapada sau furtuna, sambete si duminici la rand…

 

Nu stiu daca sa plang dupa oameni, dupa locuri sau dupa situatii, dupa zilele cu soare sau dupa cele cu zapada multa, blocata undeva in Oltenia pe dealuri sau in gari, dupa rugamintile in fata consortului sa mearga cu mine sau dupa momentele in care eram singura pe acele meleaguri, dupa evenimente trecute sau dupa cel din acest week-end.

Sunt grele inceputurile, insa cele mai grele sunt sfarsiturile, adjudecat!

 

 

25/04/2013 § Lasă un comentariu

Ce inseamna sa fi nevoias?

Trebuie sa recunosc ca nu am cunoscut niciodata sentimentul de teama a zilei de maine, de teama ca maine nu voi mai avea unde sta, ce manca.. De multe ii pot acuza pe parintii mei, insa trebuie sa le multumesc pentru aceasta siguranta pe care mi-au dat-o in permanenta. Nu am fost un copil bogat, nu am avut chiar toate traznaile din lume, insa am avut ceea ce avem nevoie si, uneori, ceea ce imi doream.

Aici am o problema reala in a-i intelege pe cei nevoiasi. Aici nu pot face diferenta intre viata grea a unui om ramas fara casa si a unui vanzator de minciuni, potential miliardar undeva in baraca darapanata. Aici nu pot face diferenta intre o duduie cu un plod in brate care intr-adevar nu are cu ce sa il creasca si o femeie care isi exploateaza situatia pentru a aduna bani pentru propriile vicii sau ale altora.

Duminica am plecat in delegatie in Mehedinti, un judet in care sunt mai prezenta in ultimele luni mai mult decat sunt oriunde. Ajung normal, pe seara, itinerarul deja este cunoscut: intrat in resedinta cu pricina, mers cumparaturi pentru 3 zile de hoinarit pe teren, mers hotel, mancat, lucrat, culcat. Ei bine, aceasta rutina se rupe mai repede decat ma astept cu un salut plin de fericire si un chip cunoscut: era unul dintre copiii cu care lucrez in comunitatile din zona: „Buna ziua, domnisoara Ioana. Ce mai faceti?”

Si asa a inceput uimirea si framantarea mea. Piciul, elev in clasa a VI-a, avea in mana cu patru lalele pe trecute, incercand sa le vanda clientilor care intrau sau ieseau de la cumparaturi. Nici macar o prima reactie nu am avut, l-am salutat, l-am intrebat ce mai face si m-am grabit sa intru sa imi pot aduna gandurile. Dupa un schimb de pareri cu colegii mei care spuneau ca nu este unul dintre copiii nostri, caci nu avea cum, m-am hotarat sa ii cumpar un iepuras de ciocolata mare. Asa am facut, iar la iesire i l-am oferit. Ca pe un sfant il tinea in mana si se uita la el… colega mea i-a cumparat lalelele in speranta ca va pleca acasa, sa aflam in acel moment ca mai are 40 de fire pe care trebuia sa le vanda pana sa mearga acasa. Cu o oarecare tristete ne-am urcat in masina, copilul incremenit in intrarea in magazin cu iepurele intr-o mana si cu laleaua ramasa intr-alta nu ne scapa din priviri. Cand am pornit din parcare a fluturat florile in semn de salut spre noi. Urmatoarea zi ne-am intalnit la ore, iar multumirea lui i se citea in privire, stia ca are un prieten in noi, iar noi la randul nostru aveam un prieten in el.

Ce poti crede din astfel de momente? Ce poti invata? Ce poti intelege? Ce poti face sa ajuti astfel de copii?

24/04/2013 § 2 comentarii

Perioada nebuna a anului, cand nu mai stiu nici ce zi a saptamanii este… a inceput!

Zilele acestea am vrut de cateva ori sa imi scriu gandurile, sa impartasesc experientele mele, care nu contenesc sa se deruleze cu o viteza mult mai mare decat viteza cu care pot functiona eu la tastatura, in mod clar!

Lunea trecuta a inceput saptamana mea de 16 zile si eram obosita de la finele zilei cu pricina… Cu toate acestea am parte de multe satisfactii, ma bucur sa fiu una dintre persoanele care nu consuma degeaba aerul de pe pamantul acesta, sunt un om care las in urma mea o multime de lucruri, mai ales pozitive. Daca in modestia mea nativa, mereu m-am crezut foarte mica, zilele acestea am constientizat ca nu este deloc asa! Fiecare clipa din viata mea pe care o ofer celor din jurul meu, se intoarce inzecit, chiar daca aceste lucruri au un pret personal.

In cadrul proiectelor la care lucrez, am parte si de partea cea mai frumoasa a muncii mele, aceea de a slefui oameni, oameni mici, in general, de a imparti acelasi aer, aceeasi sala rece fie iarna, fie vara, aceeasi mizerie a unui sistem care nu le mai ofera nici sperante. Acesti mici oameni sunt cei care ma iubesc cu adevart si sincer. Eu nu le ofer nimic mai mult decat atentia, cunoasterea si zambetul meu cel mai frumos, iar ei imi ofera cea mai frumoasa si pura dragoste si recunostinta.

In ultima vreme, am propovaduit in mediile mele faptul ca secretul unei vieti fara ulcer (cel putin, in cazul meu) este faptul ca nu imi mai creez asteptari de la nimeni si nimic. Incerc sa fiu cea mai buna, sa fac tot ceea ce tine de mine pentru a fi bine, insa nu mai am asteptari… Ei bine, cu acesti mici oameni am inceput acest lucru inca din iarna de cand lucrez cu ei si sunt cea mai implinita persoana din lume. Fiecare copil este diferit, fiecare comunitate este diferita si nu voi uita prea curand acea fericire a lor in momentul in care am iesit afara, in natura si au inceput sa imi cante un cantec compus de ei (versuri si muzica) special pentru proiectul nostru, fericirea celor doua fetite de clasa I care se invarteau tinandu-se de maini si cantau despre natura, fericite ca sunt acolo ca totul sa se finalizeze cu cea mai sincera imbratisare pe care am primit-o de foarte mult timp…

Am facut o varza din acest post, nu sunt demna de cursul de scriere creativa absolvit acum cateva luni… cum ar spune Ana (profesoara mea) acesta este un „vomit text”, insa ma voi revansa cu fiecare poveste care mi-a lumina ultimele zile si mi-a facut primavara mai colorata si lunga mea saptamana mai scurta 🙂

%d blogeri au apreciat asta: