27/05/2013 § Lasă un comentariu

Din nou copacelul de la geamul biroului meu este verde si linia cerului pe care o vad deasupra cladirii albe de vis-a-vis este de un albastru usturator la ochi… azi-maine se va plange jumatate din lista de prieteni virtuali de canicula si isi vor dori iarna pe care nu de mult o blamau…

Totul este atat de previzibil si enervant de repetitiv…

Daca inchid ochii mi se pare ca sunt ca si o fetita cu parul desfacut, cu o rochita lunga diafana, in mijlocul unei incaperi scaldate intr-o lumina de amurg ce intra pe o ferastruica undeva din partea stanga. Iar eu, ma invart, deschizandu-mi volanasele rochitei in toata miscarea si pe masura ce ma invart cresc, ma maturizez, imbatranesc si ametesc in acelasi timp din ce in ce mai mult. Cu toate acestea, nu vreau sa ma opresc este prea incitant, si ma incearca o serie de emotii si fluturi in stomac pe care odata ce ma voi opri, nu ii voi mai simti… Cu toate acestea, constientizez ca va trebui sa ma opresc la un moment dat…

Ultimul an a fost un astfel de dans sau poate un amalgam de dansuri asemanatoare… Mai degraba, am fost un titirez uman intr-o serie de camere, una mai luminoasa sau mai intunecata ca si cealalta, una dandu-mi stari de ameteala mai tare ca si cealalta. A trebuit sa inchid camere, sa deschid altele, a trebuit sa aprind si sa sting lumini, sa rad, sa plang, sa tip, sa tac, sa ranesc, sa iubesc, sa supravietuiesc…

21/05/2013 § Lasă un comentariu

De la agonie la extaz, de la oboseala la o oarecare odihna, de la fericire la nefericire,  de la penibil la placut, de la ras la aproape plans…

Cred ca asa se poate descrie ultima mea saptamana intr-o insiruire de cuvinte care sa aibe o noima.

Am finalizat un proiect, munca mea de trei ani mi s-a derulat in cap, sange si simtiri in 14 zile de munca continua atat cu mintea, cat si cu fizicul. Duminica s-a terminat si atat ieri, cat si azi nu intelegeam ce anume, nu pot descrie ce simt in acest moment. Aseara stateam in pat dorind sa dorm, dar nu prea, si mi-au curs patru lacrimi mici prin coltul exterior al ochiului, imi doream sa fie mari si multe, mult mai multe sa ma scape de chinul zilei de astazi. Nu m-am putut aseza in aceasta lume, nu m-am putut deconecta, nu m-am putut bucura de victoria mea, caci in spatele acestor cuvinte si sentimente stau sute de ore de munca in sali de clasa, pe teren, fie soare, fie zapada sau furtuna, sambete si duminici la rand…

 

Nu stiu daca sa plang dupa oameni, dupa locuri sau dupa situatii, dupa zilele cu soare sau dupa cele cu zapada multa, blocata undeva in Oltenia pe dealuri sau in gari, dupa rugamintile in fata consortului sa mearga cu mine sau dupa momentele in care eram singura pe acele meleaguri, dupa evenimente trecute sau dupa cel din acest week-end.

Sunt grele inceputurile, insa cele mai grele sunt sfarsiturile, adjudecat!

 

 

25/04/2013 § Lasă un comentariu

Ce inseamna sa fi nevoias?

Trebuie sa recunosc ca nu am cunoscut niciodata sentimentul de teama a zilei de maine, de teama ca maine nu voi mai avea unde sta, ce manca.. De multe ii pot acuza pe parintii mei, insa trebuie sa le multumesc pentru aceasta siguranta pe care mi-au dat-o in permanenta. Nu am fost un copil bogat, nu am avut chiar toate traznaile din lume, insa am avut ceea ce avem nevoie si, uneori, ceea ce imi doream.

Aici am o problema reala in a-i intelege pe cei nevoiasi. Aici nu pot face diferenta intre viata grea a unui om ramas fara casa si a unui vanzator de minciuni, potential miliardar undeva in baraca darapanata. Aici nu pot face diferenta intre o duduie cu un plod in brate care intr-adevar nu are cu ce sa il creasca si o femeie care isi exploateaza situatia pentru a aduna bani pentru propriile vicii sau ale altora.

Duminica am plecat in delegatie in Mehedinti, un judet in care sunt mai prezenta in ultimele luni mai mult decat sunt oriunde. Ajung normal, pe seara, itinerarul deja este cunoscut: intrat in resedinta cu pricina, mers cumparaturi pentru 3 zile de hoinarit pe teren, mers hotel, mancat, lucrat, culcat. Ei bine, aceasta rutina se rupe mai repede decat ma astept cu un salut plin de fericire si un chip cunoscut: era unul dintre copiii cu care lucrez in comunitatile din zona: „Buna ziua, domnisoara Ioana. Ce mai faceti?”

Si asa a inceput uimirea si framantarea mea. Piciul, elev in clasa a VI-a, avea in mana cu patru lalele pe trecute, incercand sa le vanda clientilor care intrau sau ieseau de la cumparaturi. Nici macar o prima reactie nu am avut, l-am salutat, l-am intrebat ce mai face si m-am grabit sa intru sa imi pot aduna gandurile. Dupa un schimb de pareri cu colegii mei care spuneau ca nu este unul dintre copiii nostri, caci nu avea cum, m-am hotarat sa ii cumpar un iepuras de ciocolata mare. Asa am facut, iar la iesire i l-am oferit. Ca pe un sfant il tinea in mana si se uita la el… colega mea i-a cumparat lalelele in speranta ca va pleca acasa, sa aflam in acel moment ca mai are 40 de fire pe care trebuia sa le vanda pana sa mearga acasa. Cu o oarecare tristete ne-am urcat in masina, copilul incremenit in intrarea in magazin cu iepurele intr-o mana si cu laleaua ramasa intr-alta nu ne scapa din priviri. Cand am pornit din parcare a fluturat florile in semn de salut spre noi. Urmatoarea zi ne-am intalnit la ore, iar multumirea lui i se citea in privire, stia ca are un prieten in noi, iar noi la randul nostru aveam un prieten in el.

Ce poti crede din astfel de momente? Ce poti invata? Ce poti intelege? Ce poti face sa ajuti astfel de copii?

24/04/2013 § 2 comentarii

Perioada nebuna a anului, cand nu mai stiu nici ce zi a saptamanii este… a inceput!

Zilele acestea am vrut de cateva ori sa imi scriu gandurile, sa impartasesc experientele mele, care nu contenesc sa se deruleze cu o viteza mult mai mare decat viteza cu care pot functiona eu la tastatura, in mod clar!

Lunea trecuta a inceput saptamana mea de 16 zile si eram obosita de la finele zilei cu pricina… Cu toate acestea am parte de multe satisfactii, ma bucur sa fiu una dintre persoanele care nu consuma degeaba aerul de pe pamantul acesta, sunt un om care las in urma mea o multime de lucruri, mai ales pozitive. Daca in modestia mea nativa, mereu m-am crezut foarte mica, zilele acestea am constientizat ca nu este deloc asa! Fiecare clipa din viata mea pe care o ofer celor din jurul meu, se intoarce inzecit, chiar daca aceste lucruri au un pret personal.

In cadrul proiectelor la care lucrez, am parte si de partea cea mai frumoasa a muncii mele, aceea de a slefui oameni, oameni mici, in general, de a imparti acelasi aer, aceeasi sala rece fie iarna, fie vara, aceeasi mizerie a unui sistem care nu le mai ofera nici sperante. Acesti mici oameni sunt cei care ma iubesc cu adevart si sincer. Eu nu le ofer nimic mai mult decat atentia, cunoasterea si zambetul meu cel mai frumos, iar ei imi ofera cea mai frumoasa si pura dragoste si recunostinta.

In ultima vreme, am propovaduit in mediile mele faptul ca secretul unei vieti fara ulcer (cel putin, in cazul meu) este faptul ca nu imi mai creez asteptari de la nimeni si nimic. Incerc sa fiu cea mai buna, sa fac tot ceea ce tine de mine pentru a fi bine, insa nu mai am asteptari… Ei bine, cu acesti mici oameni am inceput acest lucru inca din iarna de cand lucrez cu ei si sunt cea mai implinita persoana din lume. Fiecare copil este diferit, fiecare comunitate este diferita si nu voi uita prea curand acea fericire a lor in momentul in care am iesit afara, in natura si au inceput sa imi cante un cantec compus de ei (versuri si muzica) special pentru proiectul nostru, fericirea celor doua fetite de clasa I care se invarteau tinandu-se de maini si cantau despre natura, fericite ca sunt acolo ca totul sa se finalizeze cu cea mai sincera imbratisare pe care am primit-o de foarte mult timp…

Am facut o varza din acest post, nu sunt demna de cursul de scriere creativa absolvit acum cateva luni… cum ar spune Ana (profesoara mea) acesta este un „vomit text”, insa ma voi revansa cu fiecare poveste care mi-a lumina ultimele zile si mi-a facut primavara mai colorata si lunga mea saptamana mai scurta 🙂

15/04/2013 § 4 comentarii

Trebuie sa specific ca aceste randuri sunt scrise duminica, 14 aprilie 2013 ora 22:00

Stau in camera, in asternuturile proaspat spalate si batute de vant la masuta mea alba, suita pe roti, intinsa de-a lungul patului cu telefonul nelipsit in dreapta si un pahar de … in stanga.

Zilele trecute vorbeam cu consortul despre fericire. Chiar citisem gandurile unui blogger in legatura cu fericirea si lumea era exaltata in a-si impartasi fericirile. Pe acest fundal mega-pozitiv, vine subsemnata cu ideea ca eu nu cred in fericirea nimanui: eu nu pot spune ca am fost fericita vreodata. Mereu am considerat ca fericirea este un fenomen de neatins; este „ceva-ul” acela la care fiecare tinde, insa nu il poate atinge.

Mereu spunem ca, dupa caz, suntem fericiti ca atunci cand da prima boare de soare si caldura suntem fericiti; ca atunci cand cad primii fulgi de nea si se apropie Craciunul suntem fericiti; ca atunci cand esti promovat pe postul mult dorit esti fericit si exemplele pot continua. Insa revin eu cu intrebarea: chiar esti fericit?

Fericirea o vad ca pe supremul sentimentului de implinire. Si de aici vine si teoria ca nu ai cum sa il atingi. Deoarece, teoretic, noi evoluam si luptam pentru a ajunge la scopul final: soare, Craciun, job… insa in momentul in care ajungem „acolo”, mereu vrem sa mergem mai departe, nu ne oprim acolo si stam si contemplam „fericirea”, ne dorim sa vina iarna, ca ne-am saturat de soare si canicula, ne dorim sa vina Pastele ca na, Mosu’ a venit si ne-am cam saturat de iarna si ne este dor de primavara, ne dorim job-ul sefului ca na, merit mai mult!

Si iata cum alergam intr-una dupa fericire, fericire pe care de fapt nici macar nu o atingem, cel mult ne bucuram de o betie de satisfactie pe cat de euforica, de atat de trecatoare…

Da, stiu… sunt moartea pasiunii… si imi doresc sa ma contrazica cineva, poate dau si eu de fericire 🙂

14/04/2013 § Lasă un comentariu

Am soarele in ochiul stang, parul valvoi un pic jilav dupa dus, haine proaspat spalate instinse pe balcon puternic parfumate de primavara de afara, flori de corcodus la geam si revista DOR 11 pe masa, langa laptop… Cum ar spune o colega nu a existat loc unde sa fiu eu, si revista nu, fie ca vorbim despre Timisoara, Mehedinti, Mahmudia sau Viena…

In incercarea mea de a fugi, ma scufund fie in munca, fie in dramele si povestile altora; incerc sa gasesc un raspuns in orice poveste, o rezolvare a fiecarei drame din jur in speranta ca poate ma va ajuta si pe mine mai devreme sau mai tarziu.

Ieri vorbeam despre schimbare, despre cum ne schimbam noi de la o zi la alta. Ieri spuneai ca tu niciodata… si astazi iti dai seama ca tu chiar faci acel lucru si chiar ii gasesti si justificare, care din punctul tau de vedere este foarte valid si perfect etic!

Imi este teama tocmai de aceste schimbari; daca voi deveni omul pe care il vad astazi si nu sunt de acord cu comportamentul lui, aparent de nerepetat de catre mine. Constientizez faptul ca suntem toti la fel. Ca vorbim despre zodii, compatibilitati, straturi sociale, educatie, convingeri, religie, insa toti, mai devreme sau mai tarziu, ne confruntam cu exact aceleasi probleme de fond pe care le rezolvam in acelasi fel deplorabil, din pacate. Nu invatam, nu vedem nimic in jurul nostru si chiar daca vedem, apare vestita sintagma: „eu niciodata nu as..”.

Prea multe exemple in jurul meu si, in ultimul timp, parca toate o iau razna!

13/04/2013 § Lasă un comentariu

Cum o fi sa iesi dintre cei patru pereti ai casei dupa aproape o saptamna si sa realizezi ca este vara (nu primavara!) in toata regula? Sa vezi ca totul este deja verde si ninge cu petale de flori?

Cum o fi sa iti fie cald si sa iti placa senzatia de sufocare, iar vantul lin iti strica parul prins?

Cum o fi sa preferi sa mergi pe jos cativa kilometri buni si sa nu-ti doresti sa te urci intr-un mijloc de transport sub nici o forma, doar sa mergi cu muzica in casti pana cand soarele va apune?

Divin si de neratat!

12/04/2013 § 2 comentarii

Uneori ma transform intr-o oarba veritabila.

Nu vad nimic din ceea ce am in jur; functionez pe baza de perceptii, miros cat se poate de corect ceea ce ma inconjoara, pipai realitatea in cele mai mici detalii, ascult ceea ce imi sopteste fiecare fiinta, lucru, gust ceea ce mi se ofera sau pe ceea ce pun mana… insa sunt oarba…

In fata ochilor nimic din ceea ce stiu prin toate simturile ca exista , nu pot atinge cu privirea…

Si apar frustrarea si zecile de intrebari care ma zbuciuma in fiecare moment al existentei mele…

De ce nu pot vedea?

14/03/2013 § 2 comentarii

In drum spre casa, in aceasta seara ascultam piesa aceasta.

Este foarte cunoscuta, foarte fredonata, insa pe fondul oboselii de peste zi, de peste timp, a vremii mohorate, a amurgului, mi-am dat seama ca sunt departe de multe lucruri.

Sunt departe de o multime de oameni dragi; pornind de la rude, de la amici din trecut, pana la fosti colegi de facultate. Am o lista scurta de oameni de care imi este foarte dor si cu care nu mai apuc sa ma vad, aud sub nici o forma. Fiecare dintre noi suntem prinsi cu celelalte vieti ale noastre care nu prea mai au legatura cu ziua de ieri.

Sunt departe de locuri dragi. De orasul de bastina imi este dor intr-o mica parte, poate de locuri incarcate de amintiri ma simt mai legata si imi starnesc unele tresariri si sentimente. Insa de Cluj imi este cel mai dor in lumea aceasta. Sunt momente in care simt ca ma sufoc oriunde as fi de dor; nu mai am nici un pic de rabdare in nimic din ce fac, liniste, stiu doar ca trebuie sa ajung in Cluj, sa trag o gura buna de aer acolo, sa ma incarc si apoi pot functiona aproape normal.

Insa cel mai dureros este atunci cand esti departe de actiuni ale trecutului, de situatii care au trecut si nu se vor mai intoarce. Situatii de care poate ai profitat sau nu, te-ai bucurat sau nu, insa ele au avut loc si si-au lasat o amprenta asupra ta si a vietii tale de astazi. Cum am mai spus, nu sunt omul regretelor, dar as minti sa spun ca nu ma uit de multe ori in spate si ma intreb ce ar fi fost „daca” sau de ce nu am facut eu altfel? Zilele acestea am niste trairi atat de mari la gandul ca nu am profitat de prezenta mea in cadrul job-ului la un festival de muzica, cu atat mai mult cu cat era exact genul meu de muzica 😀

So far away from me, so far a just can’t see…

„Maica Tereza la 16 ani”

10/03/2013 § Lasă un comentariu

Pentru a nu crede ca in ultima vreme nu am stat degeaba, in luna februarie m-am intors spre scoala. Astfel, am urmat doua cursuri mari si late care sa ma ajute, in primul rand, in frumoasa mea dezvoltare profesionala si cizelarea unor aspecte legate de munca.

Unul dintre cursuri a fost cursul de jurnalism narativ si scriere personala. Cinci saptamani in care abia asteptam martea seara sa ma intalnesc cu oameni asemanatori cu mine, insa totusi diferiti. In urma acestui curs am reusit sa scriu un text despre ce a insemnat voluntariatul pentru mine si locul pe care acesta l-a ocupat in maturizarea mea. Lucrarea mea a aparut aici, iar textul complet cu care am absolvit cursul il puteti citi mai jos. Enjoy! 🙂

Maica Tereza la 16 ani

 

Era finele clasei a IX-a când am ajuns prima dată la ora de religie a lui Nely și fără să îmi dau seama a început șlefuirea „eu”-lui de astăzi.

Locuiam într-un orășel minier de provincie. Părinții mei nu aveau nici o legătură cu principala activitate a zonei, tata fiind inginer constructor, iar mama asistentă medicală. Mutați la sfârșitul anilor ’80 din Cluj Napoca, ne-au insuflat atât mie, cât și fratelui meu iminența plecării din această “văgăună”. Am fost crescuți în spiritul cultural aproape inexistent în noul peisaj, cu o bibliotecă variată, cu muzică simfonică și rock clasic înregistrate pe casete. Vacanțele ni le petreceam la rudele din Cluj, unde ne bucuram de piese de teatru, spectacole de operă,balet și cinematograf.

Această dualitate permanentă a familiei mele m-a făcut oarecum inadaptată. Nu îmi găseam locul în gloata de copii care aveau mereu alte preocupări față de mine. Citeam mult, ascultam muzică de care ei nici nu auzeau – dădeam concerte în spatele blocului pe coloana sonoră din Bodyguard , vorbeam de orașe mari pe care majoritatea dintre ei nu le văzuseră și nici nu își puteau da seama ce înseamnă să trăiești chiar și pentru câteva luni anual într-un mediu total diferit. Încă de la o vârstă fragedă aveam o serie de aspirații mult peste ceea ce îi preocupa pe ei. Eram o mare cititoare a istoriei religiilor, a nelimitatului spațiu și a posibilității de a exista cineva dincolo de limita cerului nostru. Nici nu începusem bine liceul și îmi căutam facultate în Cluj. De- abia asteptam să plec și să îmi încep adevărata viață.

Toate acestea, până în primăvara lui 2002 când Nely, m–a invitat să o însoțesc la ea la “biserică”. Niciodata nu am fost o persoana creștin ortodoxă obtuză, în plus, având tot felul de curiozități spirituale, posibilitatea de a încerca altceva mi-a surâs. Astfel, într-o vineri am mers la parohia romano- catolică din oraș, unde se adunau săptămânal toți tinerii adolescenți. Trebuie să recunosc că acolo am cunoscut cei mai faini oameni din tot orașul. Ora nu era neapărat de religie, se purtau discuții deschise și pe teme care țineau de spiritualitate, însă era o adunare a tinerilor de vârsta mea sau mai mari. La sfârșitul celor două “ore de religie”, toată gașca se muta în casa de vis-à-vis unde am cunoscut-o prima dată pe Nora, o fată cu cinci ani mai mare decât mine, care era de fapt coordonatoarea filialei unui ONG social în zonă.

Sediul organizatiei era într-o casă mare, albă, nou construită, fix pe șoseaua de centură a orașului. Adesea ne amuzam privind de după jaluzelele geamurilor de la bucătărie diferite scene de negociere între șoferi și damele care ne străjuiau casa zi și noapte. Parterul avea două aripi, una dedicată tinerilor, cu o sală spațioasă dotată cu scaune, mese, calculator mereu pregătită să gazduiască vreun eveniment al junilor sau chiar să îl primească în fiecare început de decembrie pe Moș Nicolae; tot aici se afla și biroul Norei. A doua aripă era dedicată, în general, romano-catolicilor de vârsta a treia, dotată cu o bibliotecă, pianină, o bucătărie unde în fiecare marți și joi se servea mâncare săracilor și o zonă de prim ajutor destinată asistării medicale a persoanelor nevoiașe. În mansardă, la acea vreme neamenajată, se găseau doar niște bare de lemn cu vată de sticlă între ele aranjate simetric la orizontală; adesea era o zonă în care ne odihneam întinși pe acele bucăți de lemn scormonind cu degetele în vată.

La început, participam săptămânal la orele de religie, dar într-o lună începusem deja să înteleg foarte bine activitatea ONG-ului și să îmi găsesc locul în acel peisaj. Încet, încet viața mea se împărțea între școală și voluntariat; acum pot vorbi despre voluntariat căci despre asta era vorba, însă în acel moment nici nu conștientizam acest fapt, eram doar într-un spațiu în care mă integram perfect, aveam resurse să ajut și o făceam fără să clipesc.

Cei din jurul meu întelegeau mai mult sau mai puțin ce mă mâna în această aventură. Părinții erau încântați de noua mea preocupare, în ciuda faptului că acasă plăteam femeie să ne facă curățenie și acolo eram ca un roboțel. Conștientizau importanța evoluției mele; deja ceea ce îmi ofereau ei nu mai era suficient să cresc, iar spațiul educațional nici atât. La școală, situatia era oarecum confuză,O parte dintre colegii romano-catolici erau contrariați că eu, ortodoxa lucram “pentru ei”, unii aveau impresia că am intrat în vreo sectă ciudată, o mică parte întelegeau și celorlalți nu le păsa prea mult. Profesorii,întelegeau cu ce mă ocup, însă nu i-am văzut vreodată să promoveze acest mod de viață extraşcolar. Dirigintele meu, mai în glumă, mai în serios, m-a poreclit “Maica Tereza”.

***

Am făcut curățenie în sediul ONG-ului mai mult decât am făcut vreodată în casa părintească. La 16 ani, am spălat primul geam din viața mea şi am făcut cunoștință cu mănușile de menaj . Urcată pe o masă, cu un lighean de apă cu solutie clorinată alături, eram în biroul Norei.curăţam atentă tocul alb, ușor scorojit în partea exterioară. Am fost atât de concentrată să iasă totul lună, că a doua zi m-am bucurat de o febră musculară de neuitat.

Aici am învățat și ce înseamnă responsabilitatea unui copil, cu tot ce implică acest lucru încă de când eram și eu tot un copil. La 16 ani, împreună cu alți voluntari, am plecat timp de o săptămână cu un autocar plin de copii nevoiaşi pornind de la 2 la 12 ani, într-o tabără organizată pentru ei, tocmai la Jigodin, undeva lângă Miercurea Ciuc. Am fost educatoare, mamă, soră pentru zeci de copii . Acolo am făcut cunoștință cu cel care urma să îmi fie partener de pat, baie, autocar, șezlong, bancă în următoarea perioadă. Îl chema Luigi și avea 2 ani. Fiecare joc de cunoaștere, acceptare, integrare mi-a oferit alte valențe asupra educației și a modului în care copiii și tinerii pot crește armonios fără un program strict. Cu fiecare cântecel de campanie care răsuna în toate colțurile ne apropiam și mai mult de sufletele celor mici; și astăzi uneori îmi mai răsună în minte cântecul „Aram-sam-sam”. Iar nelipsitul foc de tabără a fost un prilej de a împărtăși povești fantastice mai mult sau mai puțin adevărate.

Deja aveam experiența copiilor nevoiași, a Grădiniței de sâmbătă şi era timpul să trec la următoarea etapă: implicarea în viaţa copiilor străzii. Programul început cât încă eram voluntară și-a propus reabilitarea unui număr cât mai mare de copii pornind de la asigurarea unei asistențe medicale, sanitare, oferirea unei mese, până la achiziționarea unei case și transformarea acesteia într-un centru de noapte pentru aceștia. Părinţii mei nu erau de acord cu pasul acesta și undeva în sufletul meu, nici eu nu mă simţeam prea confortabil. Fusesem mereu prudentă în mediul străzii şi nu eram neapărat pregătită să ies din zona mea de confort. Aveam o serie de prejudecăți, de frici și de temeri că nu voi putea schimba nimic. Nu am idee dacă am fericit cel puțin câteva momente din viața unui copil al străzii cu care am lucrat, dar am făcut tot ce am putut,

***

Voluntariatul a fost umbrela tuturor lucrurilor noi din viața mea de adolescent. În această perioadă am avut primul prieten care mi-a arătat viața asa cum nu o mai văzusem până în acel moment. Roby cum îi spuneam eu, era un tânăr abia ieșit de pe băncile facultății de teologie unitariană, venit tocmai din Miercurea Ciuc. Prima data l-am cunoscut la un an de experiență în voluntariat, stăteam pe treptele de lângă clădirea albă si plângeam din cauza unor probleme în familie. El tocmai ce venise cu mașina împreună cu Nora și a oprit fix în spatele meu, la câțiva centimetri. M-am adunat și am făcut cunoştinţă. El senin, așa cum urma să îl cunosc, m-a salutat, s-a prezentat și a încearcat să mă îmbărbăteze. A înţeles că mă cheamă Luana şi aşa mi-a rămas numele pentru el. Urma să petrecem multe zile împreună la parohia unitariană, timp înecat în lecții de limba română pe care nu vorbea aproape deloc, istorie, religie, adevăr și minciună, femei și bărbați. Era foarte haios că învățase să vorbească exact cu ticurile mele verbale; “no”-ul era la ordinea zilei și modul meu rar și sacadat de a vorbi devenise și al lui.

***

Prima iubire am experimentat-o tot atunci. Mereu am fost omul realist în tot ceea ce făceam, cu o doză de scepticism permanent pe deasupra. Nu credeam în dragoste și nu întelegeam cum ar putea să îți ia mințile. Poate pentru că nici nu am văzut-o atât de pregnantă în familia mea. Toate acestea până în primăvara lui 2003 când am fost printre organizatorii unei întâlniri anuale cu tineretul romano-catolic din localitate. Tineri din întreaga țară se adunau și discutau în primul rând teme religioase, de viață, însă în cea mai mare parte era un prilej de a-ți face prieteni și de a petrece timp prețios cu oameni noi. Această întâlnire mi-a oferit unele dintre cele mai incredibile ore de până atunci petrecute în compania unui tânăr.

Bogdan era elev la seminarul teologic romano-catolic din Alba Iulia. Era pasionat de hip-hop și îl venera pe Eminem. După două zile în care ne-am intersectat de câteva ori de-a lungul activităților întâlnirii, prima noastră pasiune s-a desfăşurat în biblioteca casei albe, loc unde erau așezate precum sardelele, saltele pentru pelerini. Îmi amintesc firmituri din subiectele noastre de discuție de la acel moment, însă chipul lui ușor rotund, luminos, naiv și cald, părul blonduț, des și ușor sârmos, tuns scurt, ochii albastri și mâinile mari și puternice mi-au rămas în memorie. Era atât de timid, mereu roșea în momentele pudice ale discuției noastre. Unul dintre ele era legat de escapadele în materie de sex ale colegilor lui din internat, pornind de la reviste porno și până la vizite la domnițele vânzătoare de plăceri. În acea zi ne-am privit ore în șir fără să îndrăznim să trecem de bariera fizică a unei simple atingeri de mâini. În aceeași zi mi-am simțit prima dată inima bătând în piept și a fost prima dată mi-am dorit să nu se termine ziua. La puțin timp, l-am condus spre gara unde pleca împreună cu alți tineri; privirea lui în ușa trenului deja pus în mișcare îmi spunea că ne vom mai vedea. Într-o sâmbătă ,la câteva săptămâni de la despărţire, a fugit din internat și a venit să petreacă o zi cu mine. Totul era la limită; în lumina situației lui, adrenalina interzisului alimenta într-un mod aparte “relația” noastră plină de timiditate și rețineri atât din partea lui, cât și a mea. A fost ultima noastră întâlnire printre multe scrisori și e-mail-uri pe care ni le trimiteam în permanență.

***

Primii mei trei ani de voluntariat mi-au oferit povești și experiențe de viață cât pentru ceilalți 15 ani de viață; mi-au oferit ocazia să mă autodepășesc în permanență și să îmi dezvolt latura altruistă nativă. Am fost mereu o persoană mai matură decât era firesc, însă perioada adolescenței m-a șlefuit. Nu mi-am irosit tinerețea în fum de țigară sau aburi de alcool, nici în fața televizorului sau într-un munte de cărți, mi-am petrecut-o crescând frumos atât în exterior, dar, mai ales, în interior.

Tot liceul mi-am dorit să urmez facultatea de psihologie, apoi dintr-o lipsă totală de inspirație, în clasa a XII-a am vrut jurnalism. Soarta m-a împins spre studii europene,. Cinci ani am respirat politică, istorie, conspirații. Mi-a plăcut, eram un teoretician bun, însă nu m-am văzut în acea lume. Astfel, am renuntat la ceea ce învățasem ani buni în mediul academic și mi-am dat seama ca sunt construită să cresc cauze mari, iar mediul nonguvernamental îmi poate oferi această șansă.La 25 de ani m-am întors spre voluntariat la cea mai mare organizație de mediu din lumeRetrăind experiențe care îmi alimentează în primul rând sufletul și în cele din urmă cardul, am realizat cât de mult mi-a lipsit în ultimii ani să lucrez şi să dau totul pentru o cauză în care cred cu adevarat.

 

PS. Trebuie sa imi cer scuze pentru greselile de scriere a povestii mele, insa odata cu Copy/Paste-ul s-au realizat si unele modificari 🙂

  • Arhive

%d blogeri au apreciat: