Ce inseamna sa fi nevoias?

Trebuie sa recunosc ca nu am cunoscut niciodata sentimentul de teama a zilei de maine, de teama ca maine nu voi mai avea unde sta, ce manca.. De multe ii pot acuza pe parintii mei, insa trebuie sa le multumesc pentru aceasta siguranta pe care mi-au dat-o in permanenta. Nu am fost un copil bogat, nu am avut chiar toate traznaile din lume, insa am avut ceea ce avem nevoie si, uneori, ceea ce imi doream.

Aici am o problema reala in a-i intelege pe cei nevoiasi. Aici nu pot face diferenta intre viata grea a unui om ramas fara casa si a unui vanzator de minciuni, potential miliardar undeva in baraca darapanata. Aici nu pot face diferenta intre o duduie cu un plod in brate care intr-adevar nu are cu ce sa il creasca si o femeie care isi exploateaza situatia pentru a aduna bani pentru propriile vicii sau ale altora.

Duminica am plecat in delegatie in Mehedinti, un judet in care sunt mai prezenta in ultimele luni mai mult decat sunt oriunde. Ajung normal, pe seara, itinerarul deja este cunoscut: intrat in resedinta cu pricina, mers cumparaturi pentru 3 zile de hoinarit pe teren, mers hotel, mancat, lucrat, culcat. Ei bine, aceasta rutina se rupe mai repede decat ma astept cu un salut plin de fericire si un chip cunoscut: era unul dintre copiii cu care lucrez in comunitatile din zona: „Buna ziua, domnisoara Ioana. Ce mai faceti?”

Si asa a inceput uimirea si framantarea mea. Piciul, elev in clasa a VI-a, avea in mana cu patru lalele pe trecute, incercand sa le vanda clientilor care intrau sau ieseau de la cumparaturi. Nici macar o prima reactie nu am avut, l-am salutat, l-am intrebat ce mai face si m-am grabit sa intru sa imi pot aduna gandurile. Dupa un schimb de pareri cu colegii mei care spuneau ca nu este unul dintre copiii nostri, caci nu avea cum, m-am hotarat sa ii cumpar un iepuras de ciocolata mare. Asa am facut, iar la iesire i l-am oferit. Ca pe un sfant il tinea in mana si se uita la el… colega mea i-a cumparat lalelele in speranta ca va pleca acasa, sa aflam in acel moment ca mai are 40 de fire pe care trebuia sa le vanda pana sa mearga acasa. Cu o oarecare tristete ne-am urcat in masina, copilul incremenit in intrarea in magazin cu iepurele intr-o mana si cu laleaua ramasa intr-alta nu ne scapa din priviri. Cand am pornit din parcare a fluturat florile in semn de salut spre noi. Urmatoarea zi ne-am intalnit la ore, iar multumirea lui i se citea in privire, stia ca are un prieten in noi, iar noi la randul nostru aveam un prieten in el.

Ce poti crede din astfel de momente? Ce poti invata? Ce poti intelege? Ce poti face sa ajuti astfel de copii?

Trebuie sa specific ca aceste randuri sunt scrise duminica, 14 aprilie 2013 ora 22:00

Stau in camera, in asternuturile proaspat spalate si batute de vant la masuta mea alba, suita pe roti, intinsa de-a lungul patului cu telefonul nelipsit in dreapta si un pahar de … in stanga.

Zilele trecute vorbeam cu consortul despre fericire. Chiar citisem gandurile unui blogger in legatura cu fericirea si lumea era exaltata in a-si impartasi fericirile. Pe acest fundal mega-pozitiv, vine subsemnata cu ideea ca eu nu cred in fericirea nimanui: eu nu pot spune ca am fost fericita vreodata. Mereu am considerat ca fericirea este un fenomen de neatins; este „ceva-ul” acela la care fiecare tinde, insa nu il poate atinge.

Mereu spunem ca, dupa caz, suntem fericiti ca atunci cand da prima boare de soare si caldura suntem fericiti; ca atunci cand cad primii fulgi de nea si se apropie Craciunul suntem fericiti; ca atunci cand esti promovat pe postul mult dorit esti fericit si exemplele pot continua. Insa revin eu cu intrebarea: chiar esti fericit?

Fericirea o vad ca pe supremul sentimentului de implinire. Si de aici vine si teoria ca nu ai cum sa il atingi. Deoarece, teoretic, noi evoluam si luptam pentru a ajunge la scopul final: soare, Craciun, job… insa in momentul in care ajungem „acolo”, mereu vrem sa mergem mai departe, nu ne oprim acolo si stam si contemplam „fericirea”, ne dorim sa vina iarna, ca ne-am saturat de soare si canicula, ne dorim sa vina Pastele ca na, Mosu’ a venit si ne-am cam saturat de iarna si ne este dor de primavara, ne dorim job-ul sefului ca na, merit mai mult!

Si iata cum alergam intr-una dupa fericire, fericire pe care de fapt nici macar nu o atingem, cel mult ne bucuram de o betie de satisfactie pe cat de euforica, de atat de trecatoare…

Da, stiu… sunt moartea pasiunii… si imi doresc sa ma contrazica cineva, poate dau si eu de fericire 🙂

Am soarele in ochiul stang, parul valvoi un pic jilav dupa dus, haine proaspat spalate instinse pe balcon puternic parfumate de primavara de afara, flori de corcodus la geam si revista DOR 11 pe masa, langa laptop… Cum ar spune o colega nu a existat loc unde sa fiu eu, si revista nu, fie ca vorbim despre Timisoara, Mehedinti, Mahmudia sau Viena…

In incercarea mea de a fugi, ma scufund fie in munca, fie in dramele si povestile altora; incerc sa gasesc un raspuns in orice poveste, o rezolvare a fiecarei drame din jur in speranta ca poate ma va ajuta si pe mine mai devreme sau mai tarziu.

Ieri vorbeam despre schimbare, despre cum ne schimbam noi de la o zi la alta. Ieri spuneai ca tu niciodata… si astazi iti dai seama ca tu chiar faci acel lucru si chiar ii gasesti si justificare, care din punctul tau de vedere este foarte valid si perfect etic!

Imi este teama tocmai de aceste schimbari; daca voi deveni omul pe care il vad astazi si nu sunt de acord cu comportamentul lui, aparent de nerepetat de catre mine. Constientizez faptul ca suntem toti la fel. Ca vorbim despre zodii, compatibilitati, straturi sociale, educatie, convingeri, religie, insa toti, mai devreme sau mai tarziu, ne confruntam cu exact aceleasi probleme de fond pe care le rezolvam in acelasi fel deplorabil, din pacate. Nu invatam, nu vedem nimic in jurul nostru si chiar daca vedem, apare vestita sintagma: „eu niciodata nu as..”.

Prea multe exemple in jurul meu si, in ultimul timp, parca toate o iau razna!

Desi nu obisnuiesc sa imi folosesc blogul pentru a ma descarca de frustrarile adunate de peste zi, insa astazi daca nu spun ce am de spus, cred ca voi face buba…

Poate pentru ca fac parte din teagma PR-ului, bine eu il fac intr-un mod rudimentar, bazat mai mult pe instincte foarte bine dezvoltate la timpul lor, poate din aceasta cauza astazi am auzit numai slavi aduse Avon-ului. Pentru cine nu stie despre ce este vorba, desi imi este greu sa cred ca a fost crutat cineva de aceasta mediatizare si promovare siropoasa a unui gest, cat se poate de normal, aici gasesti explicatia.

Astfel, Avon, compania de cosmetice si toate cele, a refuza sa mai apara pe acelasi fus orar cu emisiunile degradante televizate, in speta cea difuzata de Antena 1 intre 17-19 (cred…) caci nu sunt demne de asa un nume. Ok… insa mi se pare normal si de bun simt ca orice companie care isi vinde publicitatea sa fie constienta de banii pe care ii da sa apara la diferite ore si presupun ca si stie ce show libidinos este difuzat atunci, nu? Presupun ca vorbim de bani frumosi in functie de ore si emisiunile limitate de la 17 nu se compara cu teleshopingul de la 11 dimineata, nu?

Pe acest fond, trei sferturi din tara asta i-a pupat care pe unde au mai apucat pe avonisti ca au luat actiune, ca au luat pozitie, fara sa se gandeasca ca fac un serviciu mai mare ca Simona (… spre rusinea mea nu stiu cum o cheama numele intreg, ca tot numele mic l-am citit peste tot zilele astea…) prin promovarea unui brand cu care aproape toti nu s-ar asocia nici platiti, in mod normal. Nu realizeaza ca ceea ce a facut Avon este un act de normalitate si de bun simt, nu un fapt demn de o medalie de onoare. Am ajuns sa nu mai fim in stare sa facem diferenta intre normal si depasit, sa ne bucuram ca si copiii la acadele in momentul in care vedem un comportament normal; este grav!

Imi vine sa imi smulg singura parul de pe mana, fir cu fir pentru fiecare share de pe FB postat astazi cu” stirea revolutionara”.

Gata! Pot dormi linistita acum!

Experimentul meu din ultimele zile ma invata zi de zi cate ceva…

Desi sa zicem ca ieri ma gandeam ca imi pastrez echilibrul de dragul planetelor care vineri se vor alinia, astazi am constientizat ca este cel mai sanatos mod de a-ti trai viata. Bine, nu imi pot permite zi de zi sa fiu o zuza mai trebuie sa si muncesc serios in viata asta si cine ma cunoaste catusi de putin stie ca sunt un stres pe doua picioare atunci cand stiu ca trebuie sa duc la bun sfarsit un lucru.

Insa, in momentele in care imi pot permite sa rad, de ce sa nu o fac? De ce sa ma inchid si sa ma inegresc ca si om, sa uit ca sunt o tanara frumoasa cu atatia ani in fata, cu atatea experiente de trait. Lumea nu se termina astazi niciodata; dupa o zi vine alta si alta si alta si suntem datori sa le exploatam in cel mai pur mod posibil, valorificand acele ceasuri pe care le respiri.

In ciuda faptului, ca sunt printre cele mai friguroase persoane din lume, iarna nu este anotimpul meu preferat, astazi am cantat intr-un mare fel „ninge iar, ninge iar”, ma uitam pe geam si incercam sa ma bucur de fiecare fulg care cadea, am ascultat cantece de Craciun, am facut glume mai mult sau mai putin deocheate, am ras mult, foarte  mult si am avut una dintre cele mai pozitive zile din ultima vreme. Am refuzat sa ma lamentez si sa cad in depresia in care era jumatate de tara.

Totul tine de mintea noastra. Si daca la un moment dat am discutat cu o colega si ii spuneam ca noi, oamenii, suntem cel mai mare dusman al planetei, creierul nostru este cel mai mare dusman al nostru. Din creier pornesc toate, de la orgasmul mult vanat si ravnit pana la inventarea energiei nucleare.

Astfel, imi propun sa imi setez creierul sa se pregateasca de ceea ce urmeaza, sa invat din greselile mele, sa fac ceea ce simt si ceea ce instinctul imi spune si garantez ca ma voi simti mult mai bine decat sa ma constrang la infinit.

Teama consider ca este unul dintre cele mai ingrozitoare sentimente pe care le poate nutri o fiinta.

Fie ca vorbim despre teama de o persoana, situatie, conjunctura, de trecut, viitor, prezent in diferite momente ale vietii si ale evolutiei fiecaruia dintre noi, teama este unul dintre cele mai puternice si mai sfasietoare sentimente pe care le-am trait vreodata. Da, stiu, am timp sa mai experimentez si altele, insa pana acum, teama le intrece pe toate.

Des am avut aceasta stare de teama, la examene, la scoala in diferite momente, teama de a dezamagi sau de a fi dezamagit, temeri fizice, cat si psihice. Intr-o clipa, astazi am trait teama la un  nivel mai puternic ca oricand.

Eram in trafic, alaturi de consort, in centrul Bucurestiului in zona paradei haos, masini zorind dintr-o parte in cealalta si pietoni pierduti intre multele benzi de circulatie, facandu-si loc spre a vizita Arcul de Triumf. Un aer ciudat si nefiresc peste tot, cand vad o masina ca nu isi tine banda si se apropie incredibil de masina noastra. Sunt o sperioasa in masina, mai ales cand vad astfel de situatii, insa astazi a fost mult prea mult. Am simtit ca paralizez de la brau in sus, mi-a amortit mana stanga, cea dreapta o controlam cu greu, mi s-a oprit respiratia, un nod in gat mi-a sugrumat orice sunet pe care as fi vrut sa il scot si parca vizualizam- auzeam impactul.

Imi dau seama ca nu putea sa se intample nimic grav, nu vorbim de viteze mari, in plus, suntem fericitii unei masini dintre cele mai sigure de pe piata, insa ideea in sine ca iti vezi amenintata integritatea de oricare ar fi ea te paralizeaza la propriu de teama. De care teama? Nu stiu, poate de sfarsit, poate de necunoscut…

Cu toate acestea, teama dainuieste in viata noastra cel mai mult si cel mai pur, din pacate…

alegeri…

Se spune ca ce nu te omoara, te face mai puternic

Asa o fi, insa totusi tind sa cred ca in acel moment ceva moare: un sentiment, o stare, o farama de incredere, de inocenta, de liniste sau de agitatie

Pe zi ce trece constientizez ca ne schimbam, iar aceasta schimbare este fireasca si ne face bine intr-un final, inseamna evolutie. Orice schimbare este grea, necesita multa sudoare si consum din toate punctele de vedere, implica decizii… De ce este atat de greu sa iei decizii? Si de ce mereu trebuie sa alegem?

Mereu alegem intre bine si rau sau cel putin intre ceea ce consideram rau sau bine, un stil de viata sanatos sau plin de placeri culinare vinovate, intre mai multe perechi de pantofi (cred, ca aici este o chestiune feminina 😀 ), intre diferite oferte; mereu cineva castiga mai mult, mereu deciziile sunt partinitoare intr-o directie, iar sintagma „calitate-pret” ma scoate din minti in ultima vreme! Situatia „win-win” nu cred ca exista gandind pragmatic; mereu unul lasa mai mult in fata celuilalt, iar sacrificii exista mereu.

Astazi am experimentat un autobuz plin de adrenalina.

Faptul ca locuiesti in sectorul 1, este de cele mai multe ori un avantaj (mai curat, mai aranjat, mai aproape de detoate etc.), insa in aceasta perioada este un profund dezavantaj: exercitiile pentru ziua nationala.

Eu neavand tv, radio ascult numai „balarii”, in general, muzica buna 😀 , am fost o visatoare in miez de dimineata, dupa o noapte nu cea mai odihnitoare din lume. Vad lumea usor iritata in statie, si mamaile vorbesc intre ele; eu am casti si nici nu ma obosesc sa le dau jos. Vine autobuzul, ma ia frumos din statie si la prima intersectie raman cu ochii in directia gresita. Constientizez ca ceva nu e buna. Dau jos o casca, vad jumatate de autobuz ca se ridica de pe scaunele cu greu castigate in lupta suprematiei locului in autobuz, se indreapta spre sofer, mormaie ceva si se intorc cu o usoara urma de scepticism. Da, autobuzul si-a schimbat ruta pentru a face loc repetitiilor defilarii de sambata, unde sigur nu vor pierde ocazia unii si altii sa se porcaiasca.

Din acel moment, m-am linistit, am constientizat ca ma va lasa undeva acest autobuz, insa era delicios sa vezi cum lumea era incercata de un sentiment de adrenalina. Era noul care punea stapanire pe dimineata lor de luni. Nimeni nu stia pe unde va merge autobuzul, unde va opri. Mai urca unul-altul la fel de debusolat ca si ceilalti si te mai intreba ca unde merge autobuzul. Cu toate acestea, se urcau si stateau pe scaun, in ciuda necunoscutului.

Nu as vrea sa vorbesc despre indignarea mea si lipsa de comunicare a celor de la RATB in legatura cu aceste mici-mari modificari, insa a fost placut sa ii vad pe aceeasi oameni reactionand si apoi conformandu-se si lasandu-se condusi unde o fi sa fie, caci undeva tot ajungem si mai schimbam 2-3 autobuze/tramvaie/metrouri si tot unde vrem noi ajungem…

UpDate: Miercuri, 28 noiembrie, am plecat mai repede cu o ora de acasa pentru a evita eventualele probleme cauzate de exercitiu si ghici ce? Nu s-a mai facut nici un exercitiu :))

Adesea stau si ma gandesc ca am impresia ca am trait atat de mult, insa totusi atat de putin.

In ultima vreme am tendinta de a analiza tot, de a ma raporta in permanenta la ceea ce am in jur (cum este x, cum sunt eu; cum face x, cum fac eu; cum ar face x, cum as face eu etc.), iar in noaptea pe care tocmai am trecut-o am avut parte de un exemplu foarte bun ca nu sunt educata in spiritul responsabilitatii.

Am fost plecata pe teren. Pentru cei care ma urmaresc si in alte medii decat blogul, nu mai este o noutate ca ametesc numai citind pe unde umblu lunar. Automat m-am cazat la un hotel, hotel care ma cunoaste mai bine ca si vecinii, deja avem povesti, ne intrebam de sanatate etc. Dupa oboseala de pe drum, cina si vinul aferent, ajung in odaia mea. E-mail, FB, un cantec, o maslina si o gura de apa, dupa ce bate gongul de 1 ma pun si eu la nani.

Am avut de la bun inceput un sentiment ciudat. Mi-am impus sa dorm cu lumina stinsa, in ciuda faptului ca am o problema in a dormi in bezna singura in camera. Ma autovindec in acest sens si imi calc pe temeri, imi zic ca nu, voi dormi pe intuneric singura-singurica. Dorm ca un prunc, pana la un moment dat cand aud o serie de tipete de holul hotelului. Recunosc vocea baiatului cu care mereu am povesti la cazare. In semi-somnul meu constientizez ca se intampla ceva afara, ca nu este ceva minor, ma strafulgera gandul ca se intampla ceva si oare in cat timp mi-as strange lucrurile si as parasi hotelul, iar in secunda 2 ma pun la loc la somn. Dimineata, aflu cu stupoare ca defapt, luase foc hotelul, iar lumea la usa mea se lupta cu fumul, cu lipsa energiei electrice prajite de foc.

Acum stau si ma gandesc ca eu am pretentia ca sunt un om responsabil, ca stau in casa cu un om indoctrinat in spiritul corporatist in care exista n proceduri in domeniul situatiilor de urgenta si cunosc la randul meu aceste proceduri, insa nu le am in sange. Subconstientul meu nu le accepta, nu mi-au fost insuflate in baza fiintei mele si in momente ca si cel de aseara nu reactionez.

Universul mi-a mai dat o sansa azi-noapte. In camera mea nu a intrat fum, nu a fost vatamata in nici un fel de eveniment…

De cateva zile ma incearca o tema destul de consumata la nivelul societatii si a actualitatii, insa nu rezolvata: discriminarea.

Ieri am avut una dintre experientele pe care le displac cel mai mult in viata: conflict deschis in mijlocul de transport in comun. Mi se pare atat de ciudat sa dezvolti o problema intr-un spatiu atat de mic, aglomerat; oricum mi se pare uneori prea incarcat si gol autobuzul, insa sa mai vad si dezlantuirea rautatii in stare pura acolo, mi se pare prea mult. Insa personajele cu care impart drumul spre si dinspre casa nu nutresc aceleasi simtaminte ca si mine, clar!

Astfel, se ia un grup de copii de bani gata de etnie romana si una bucata baiat de etnie romma. Desi in cartierul meu locuiesc mai multi rommi instariti, acesta vizibil facea parte din clasa de jos a societatii. Si una bucata de grup incepe sa se lege de una bucata baiat; injurii, cuvinte grele, cel din urma nu statea nepasator. Nu stiu daca aveau ceva conturi de reglat, insa imi vine greu sa cred acest lucru, avand in vedere ca nu aveau mai mult de 13-14 ani nici unul.

Nu m-am bagat, nu mai sunt justitiara lumii de cand am terminat liceul, insa nu am putut sa nu rumeg un pic situatia.

Si primul aspect care m-a pus pe ganduri a fost tocmai frageda varsta a personajelor mele. Ce se poate intampla in viata unui tanar sa ajunga la varsta aceea sa aibe un astfel de comportament fata de o alta persoana de alta etnie? Ok, o fi educatia, or fi experientele lor impreuna, insa totusi, vorbim despre niste copii!

Si aici am concluzionat ca discriminarea este o parte din noi; este parte a manifestarii active a rautatii noastre din nastere. Nu cred in omul bun si nobil, nu… omul are tot atatea esente bune, cate rele, iar discriminarea cred ca face parte din viata fiecaruia, fie ca vorbim despre cea rasiala, etnica, nationala, religioasa, ideologica, fiecare dintre noi a fost discriminat sau a discriminat.